Istoria Comunei

Istoria Comunei

Moșia Hotarul, aceasta trebuie legată de familia Năsturel-Herescu, mari proprietari de pământ, și descendenți ai familiei boierești Năsturel, din rândul căreia fac parte Elina Doamna, soția domnitorului Matei Basarab și logofătul Udriște II Năsturel, unul dintre primii umaniști din Țările Române.

Cătunul Hotarul, despre care nu avem foarte multe însemnări, cealaltă moşie, Vlădiceasca, apare în mai multe documente, începând cu secolul al XVII-lea. Trebuie spus că numele de „Vlădiceasca” este recent, prima denumire fiind „Fotoaia”. De la această denumire s-a ajuns la numele „Fundoaia”, preluat de întreaga moşie şi de parohia care s-a format în cuprinsul acesteia. În 1908 este înfiinţată parohia „Fundoaia” şi îşi păstrează acest nume până în 1948, când devine „Hotarele II”, prin Ordinul Sfintei Mitropolii nr. 4378 / 1947;

Prima menţiune a aceste moşii este făcută în hrisovul din 14 iulie 1615, dat de Mitropolia din Bucureşti către Mitropolia din Târgovişte, referitor la stabilirea dreptului de folosinţă pentru anumite proprietăţi: „apoi satele Fotoaia şi Cursusul date de Jupan Preda Banul cel bătrân de s-au îngropat în Sfânta Mitropolie”[1]. Potrivit acestui document, se pare că primul proprietar al moşiei a fost Preda Buzescu, unul dintre susţinătorii fideli ai domnitorului Mihai Viteazul şi urmaş al acestuia în scaunul de ban al Craiovei. Deşi, în afara acestei însemnări nu avem date clare despre proprietăţile lui Preda Buzescu, ştim că după moartea acestuia, în 1608, copiii săi, Barbu şi Maria, au fost nevoiţi să vândă o bună parte din proprietăţile familiei pentru a plăti datoriile făcute de tatăl lor[2]. Cu această ocazie, moşia Fotoaia a fost cedată probabil Mitropoliei Ungro-Vlahiei, sub formă de donaţie.

Administrarea acestei moşii de către Mitropolia  de la Târgovişte a fost de scurtă durată. În 1727, Nicolae Mavrocordat dă dreptul Mitropoliei (Ungro-Vlahiei n.n.) „ca să ţie un sat la Fotoaia şi să fie făr de dajde şi oieritul şi dijmăritul sătenilor să-l ia Mitropolia”[3]. La 21 martie 1745, cancelaria domnitorului Constantin Mavrocordat elibera un document pentru moşia Fotoaia, jud. Ilfov, a Mitropoliei, în care arăta condiţiile necesare pentru a putea fi răscumpărată claca: „însă de va primi sfinţia sa ca pentru claca ce arată mai sus să ia bani, să aibă a lua de fieşte care om pe an câte un zlot care bani să dea la două vremi… după aşezământul şi hotărârea ce s-au făcut la divan”[4].

Cea mai importantă descriere a zonei este  făcută de către mitropolitul Neofit Cretanul, într-un jurnal de călătorie din anul 1746: „Moşia Fotoaia a Mitropoliei are loc foarte bun pentru iarbă şi pentru porumb şi pentru grâu, are şi o minunată luncă din diferiţi copaci, mai ales stejari, care fac şi multă ghindă. Mitropolia are acolo şi vii şi tot pe moşia Fotoaia au vii şi alţi oameni, de la care Mitropolia lua mai înainte vinărici, iar acum ia numai otaştina. Are şi un heleşteu foarte mare, ruptură din Dunăre, pentru care Mitropolia primeşte în fiecare an 2400 de ocale de peşte de la domnie. În mijlocul heleşteului, la o depărtare de un ceas, este şi o insulă a Mitropoliei care nu e locuită de oameni. Pe această moşie Fotoaia Mitropolia are şi vaduri pentru mori şi pod plutitor pe Argeş. Acestea despre moşia Fotoaia şi despre călătoria noastră de o săptămână[5].

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, avem însemnări despre biserica de lemn Sf. Voievozi din Fundoaia – Ilfov, ridicată între 1780 – 1793, reclădită de bârne în 1833 şi de zid în 1880[6].

Tot din această perioadă se păstrează câteva însemnări despre această moşie, referitoare la arendarea terenurilor şi la problemele legate de plata datoriilor de către localnici. Astfel, la 12 martie 1798, Vasile neguţătorul, care încheiase în aceeaşi zi contractul de arendare a moşiilor Fotoaia şi Izvoarele (jud. Vlaşca) ale Mitropoliei, primeşte zapis prin care este orânduit isprăvnicel la aceste moşii[7].

Cu timpul, plata birurilor devine împovărătoare pentru majoritatea ţăranilor, astfel că în prima jumătate a secolului al XIX-lea aceştia aderă fără rezerve la revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821). În însemnările din Condica domnească pentru anul 1823 se arată că „arendaşii profitau de cazurile în care sătenii, din cauză că au pierdut sineturile, nu puteau dovedi că au avut statornicite mai puţine obligaţii şi îi împovărau cu prestaţii. Este cazul, de pildă, al satului Groşani (Muscel), moşia schitului Goleşti, sau alte vreo cinci sate din judeţul Vlaşca ale mănăstirii Mihai Vodă. Printre metodele de constrângere specifice perioadei următoare răscoalei se înscrie folosirea de către stăpâni şi arendaşi a turcilor în vederea determinării sătenilor la împlinirea datoriilor. Locuitorii din Fotoaia, Izvoarele, Ciuraru (Vlaşca) stau „cu turcul pe acolo” nu numai în vremea ocupaţiei, ci şi în martie 1823. Aceiaşi locuitori sunt apucaţi acuma, prin constrângere cu ajutorul unui turc înarmat, să plătească în bani zilele de clacă, ziua arăturii cu plugul şi carul de lemne pe anul 1821″[8].

În 1835 erau cunoscute cătunele Hotarul, Fundoaia, Slobozia şi Dealu. În 1866, la scurtă vreme după împroprietărirea ţăranilor din 1864, satele Hotarul şi Fundoaia se unesc, luând astfel naştere comuna Hotarele. În 1894, spre satul Crivăţ, comuna Radovanu (judeţul Ialomiţa), se formează o nouă aşezare, formată din aproximativ 200 de familii, numită Scărişoara. La organizarea administrativ-teritorială din 1968, comuna Hotarele era formată, pe lângă cele trei sate deja amintite, din localităţile Herăşti, Miloşeşti, Isvoarele, Ciurari şi Teiuş. În 2004, Herăştii şi Izvoarele devin comune de sine stătătoare.

14. Începând cu anul 1981, comuna Hotarele face parte integrantă din județul Giurgiu, în componența sa intrând satul cu același nume. Fiind formată inițial și din satele Herăști și Isvoarele, populația comunei s-a redus la jumătate cu ocazia procesului de reorganizare administrativ – teritorială realizat în baza Legii 84/2004 privind înființarea unor comune, când aceste din urmă sate s-au separat devenind comune de sine stătătoare.
Satul Hotarele de astăzi1, care intră în raza administrativă a comunei Hotarele, s-a format din alte trei sate: Hotarul, Fundoaia şi Scărişoara, cel mai vechi fiind satul Hotarul.

Ca și atestare documentară, în „Catagrafia Eparhiei Ungro-Vlahiei din anul 1810”, publicată în 1914 de diaconul N. Popescu, se spune că satul Hotarul avea o biserică de lemn, construită între anii 1788-1790 și 48 de case cu 180 de suflete. Se consideră astfel că începutul satului Hotarul a fost cu 10 – 20 de ani mai înainte de construcţia bisericii de lemn din îndemnul boierului care avea moşia Hereasca, cu satul Hereşti datând la rândul său din secolul XVI, înainte de Matei Basarab. Biserica de lemn a satului Hotarul este zidită pe moşia Hereşti de către Doamna Elena, soția domnitorului, iar satul început în jurul acestei biserici purta numele de Hotarul Hereştii.
Între 1840-1860, satul Hotarul s-a dezvoltat foarte repede prin venirea unor locuitori de prin satele vecine, aceștia fiind muncitori agricoli – clăcaşi – care munceau pe cele două moşii, una bisericească și una boierească, dar și ciobani cu oi. La baza dezvoltării rapide a satului Hotarele de astăzi au stat şi bogăţiile pe care le avea fosta moşie a Mitropoliei: teren agricol bun, pădure – pădurea Măgura, balta cu peşte – Balta Greaca.
Satul Fundoaia s-a început pe moşia Vlădiceasca, alături de satul Hotarul după 1835, când Statul Român a preluat în administrație fosta moşie a Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Moşia satului Scărişoara, de o mie de hectare, a servit ca loc de păşune timp de 30 de ani- între 1864 și 1894- când s-a format satul Scărişoara.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Oltenița a județului Ilfov și era formată din satele Hotarele și Zboiu, având 3720 de locuitori ce trăiau în 508 case și 8 bordeie. În comună funcționau două biserici și două școli mixte. Anuarul Socec din 1925 o consemnează în plasa Budești a aceluiași județ și avea 4098 de locuitori în satul Hotarele și cătunul Scărișoara.
În 1950, comuna a fost transferată raionului Oltenița din regiunea București. În 1968, comuna a revenit la județul Ilfov, reînființat, alipindu-i-se și satele comunelor Isvoarele și Herăști, desființate. În 1981, o reorganizare administrativă regională a dus la transferarea comunei la județul Giurgiu. Comunele Herăști și Isvoarele s-au separat din nou în 2004, comuna rămânând doar cu satul Hotarele.